De trei zile, furtuna bântuie și urlă ca un animal rănit de moarte. Smocuri de lumină smulse din întuneric zboară cu un răget sălbatic, clipind în fâșia îngustă a ferestrei bine luminate a bucătăriei, apoi dispărând instantaneu în beznă polară. Așezarea Ust-Omciug este pe jumătate îngropată sub avalanșa de zăpadă a furtunii dezlănțuite. Troiene de trei-patru metri, adunate de pe dealurile înconjurătoare, au oprit orice mișcare în localitate. Ici și colo, prin ferestrele închise ale etajului, se strecoară o lumină tremurândă. Nu departe, în lupta inegală cu întunericul nopții și cu uraganul, trosnește motorul generatorului, aruncând din când în când în noapte o ploaie de scântei – singurul semn de viață în acest colț de lume. Dincolo de sat, pe câmpia largă a râului Detria și a afluenților săi, vijelia se dezlănțuie cu o furie nestăpânită.
Din casa de la marginea satului, prin ușa deschisă brusc, a ieșit un om cu pași hotărâți. Un val de căldură și lumină s-a răsfrânt în urma lui, dar s-a stins imediat în întuneric. După câțiva pași, omul s-a oprit în fâșia de lumină. Îmbrăcat într-un hanorac bătrânesc de iarnă – singura haină la îndemâna unui locuitor al taigalei – și în pantaloni groși, purta cizme înalte de postav și o căciulă de blană. Peste medie în înălțime, părea solid ca o stâncă. În timp ce vântul urla și îl lovea cu toată puterea, el rămânea liniștit, neluând parcă în seamă vijelia. O șuviță întunecată de păr i-a scăpat de sub căciulă și, oricât o bătea vântul, în clipa de respiro rămânea neatinsă, unduitoare. Privirea lui, pătrunzătoare prin praful de zăpadă, străbătea întunericul nopții… (pag. 19)
***
În trilogia Fericirea vieții pierdute, ne este istorisită viața lui Nikolai Petrovici Hrapov (Pavel Vladîkin), un adevărat martir al secolului XX, care pentru credința sa în Mântuitorul Isus Hristos și pentru nădejdea în învierea morților, a petrecut douăzeci și opt de ani în gulagul sovietic de pe tot întinsul URSS, de la Moscova la Arkhangelsk, Vladivostok, Magadan și Tașkent. Ne arată cum un tânăr credincios de doar douăzeci de ani a fost arestat și a trecut prin cele mai grele și cumplite lagăre ale morții, unde omul este dezumanizat, ajungând atât de departe de chipul pe care Dumnezeu i l-a dat, incapabil de orice fel de emoții și sentimente nobile, acestea fiind înlocuite de indiferență, răutate și ură – asemenea demonilor. Dar cu Pavel Vladîkin nu s-a întâmplat așa fiindcă el era ascuns cu Hristos în Dumnezeu. Ba mai mult, Evanghelia Domnului Isus pe care o purta în suflet, propovăduită de el cu o credință neclintită și însoțită de rugăciuni necurmate, a transformat acele colțuri de iad în colțuri de rai.
Alături de alte mii de credincioși de pe întreg teritoriul fostului URSS, slujitorul lui Dumnezeu – Nikolai P. Hrapov a făcut parte din comunitatea baptiștilor neînregistrați. Ei au activat în ilegalitate nu pentru că au fost niște răzvrătiți, ci pentru că ei au pus ascultarea de Dumnezeu mai presus decât ascultarea de oameni: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Fapte 5:29). De aceea, foarte mulți dintre ei au fost arestați și prigoniți în lagărele gulagului sovietic. Unii nu s-au mai întors niciodată acasă deoarece au murit în condiții necunoscute de familie; aceștia așteaptă învierea morților, din gropi comune, din pământurile care nu se dezgheață niciodată, fără ca cei dragi lor să știe unde se află aceste nefericite locuri. Așa a fost și tatăl fratelui Nikolai P. Hrapov, care la doar cincizeci de ani a murit într-unul din aceste locuri și înmormântat acolo unde familia sa nu a putut ajunge pentru că nu știa unde îi este mormântul.
Nikolai P. Hrapov, de la prima arestare a sa pentru credința în Domnul Isus din februarie 1935 și până la ultima arestare la 3 martie 1980, a petrecut peste douăzeci și opt de ani prin multe închisori, lagăre și pustietăți ale pământului rusesc, puțin umblate de om. Moartea sa a survenit la data de 6 noiembrie 1982, pe un pat de închisoare al lagărului din Mangyshlak (Kazahstan).
„Fericirea vieții pierdute” nu este numai un titlu de carte, ci a fost povestea de viață a unui neînfricat luptător al lui Dumnezeu.
Fie ca exemplul lui Nikolai P. Hrapov și al tuturor sfinților care au suferit și au murit pentru Hristos Domnul să ne inspire și pe noi cei din secolul XXI: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” (Evrei 13:7) Așa să ne ajute Dumnezeu!
Fiți sănătoși!
Păstor Cornel Nistor
Biserica Penticostală Betleem Londra
Recenzii
Nu există recenzii până acum.