Peisajul de iarnă avea o culoare purpurie, datorită soarelui care tocmai apunea. Din hornurile caselor împrăștiate pe dealuri și prin văi se înălța fum. Zăpada trosnea sub picioarele Elenei, care se grăbea spre apus, pe o cărare strâmtă și cotită. Se grăbea pentru că mai avea doi kilometri de parcurs până la casa familiei Gorciuk și voia să meargă pe lumină, înainte s-o prindă întunericul.
Cum a trecut de pădurea cea mică, a observat doi oameni care veneau spre ea pe un drum care se unea cu cărarea ei. S‑a oprit pentru puțin timp și s‑a uitat spre ei. Părea că îi cunoaște din depărtare.
Într‑adevăr, ei erau Ivan și Maria, cei la care se gândise. Maria își ascunsese fața în basmaua ei atât de adânc, încât cu greu se putea observa cine este.
Elena i‑a așteptat în drum.
– Bună, Elena! A venit vremea friguroasă. Nu ți‑e frig?
– Nu, slavă Domnului! M‑am îmbrăcat gros.
– Cum sunteți acasă? Nu te‑a bătut Petru pentru că ai venit?
– Acum nu era beat, dar murmura și spunea vorbe urâte despre credincioși, că ei se duc și înșală femeile cinstite.
– Și tu ce i‑ai spus?
– I‑am zis să nu spună nimic despre ei până nu vede cu ochii lui cum sunt credincioșii. Parcă îi pare rău de fiecare dată când vorbește așa și se poartă urât cu mine din cauza băuturii.
– Domnul lucrează. Poate că într‑o zi și el va porni pe calea cea bună și o să vină la biserică. Trebuie să ne rugăm și pentru el și să nu ne lăsăm învinși. Dragostea lui Dumnezeu poate atinge pe oricine și atunci nimeni nu poate sta în calea acestei iubiri.
– Da, așa este. Acum o jumătate de an, când Valentina a venit la mine și m‑a chemat la biserică, vă spun sincer că nu am avut nici voință, nici dorință de a merge. Dar ea mi‑a povestit atât de multe despre adunare și m‑a invitat să merg măcar o dată, ca să văd cum este. Să văd iubirea și înțelegerea dintre frați.
– Și?
– A fost adevărat. M‑a pătruns curiozitatea și i‑am spus că duminica viitoare voi merge cu ea la adunare. Petru nu a avut nimic împotrivă. M-a lăsat și mi-a spus că până atunci el merge cu prietenii să se distreze puțin.
– Îmi aduc aminte, Elena. Atunci întâlnirea era la familia Kulmanov. Când ai intrat acolo împreună cu Valentina, erai atât de surprinsă, încât nu știai ce să faci.
– Da, dar m‑am obișnuit după puțin timp. M‑a înconjurat un simțământ pe care nu l-am mai observat la mine niciodată. Era ca o putere spirituală care venea din tot locul. Era ceva ce nu putea fi simțit cu simțurile noastre, ci numai cu duhul nostru. Din oameni emana o iubire nemaipomenită. Când am mers spre casă, i‑am spus Valentinei că abia aștept să merg din nou la întâlnire. Acasă i‑am povestit totul lui Petru, dar nu era interesat deloc. A spus că și el s‑a simțit foarte bine între prietenii lui.
Era deja întuneric când au ajuns la destinație. Casa familiei Gorciuk era mică. O lumină slabă pâlpâia prin perdeaua groasă pusă în geam.
Au deschis încet ușa și au intrat pe rând. După ce și‑au așezat paltoanele, au intrat în camera cealaltă, unde erau deja vreo cincisprezece‑douăzeci de persoane care discutau încet.
În colțul camerei era o sobă din care, focul trosnind încălzea încăperea. Le‑a plăcut să se așeze chiar lângă sobă, ca să se încălzească puțin după drumul friguros.
În cameră intrau tot mai mulți, iar cei care au venit mai târziu nu mai aveau loc să se așeze. Cei tineri stăteau în picioare, lângă perete.
Pastorul adunării, Alexandr, vorbea încet cu câțiva frați. Le‑a spus ceva, apoi s‑a dus și s‑a așezat la masa acoperită cu o față de masă albă. Pe masă era o Biblie mare. A pus mâna pe ea.
Toată lumea s‑a oprit din vorbă și toți se uitau la el.
Vorbea liniștit, cu un glas plin de respect.
„Dragi frați în Hristos Isus, ne‑am adunat aici, în casa fraților noștri, pentru o ocazie specială. Ne‑am retras din zgomotul lumii și din fața dușmanilor credinței noastre. Este atât de minunată iubirea aceasta care ne înconjoară inimile și ne încălzește sufletele. Afară este frig și întuneric, dar în camera aceasta căldura focului încălzește trupurile noastre. Tot așa, în lume este frig și întuneric, dar sufletele noastre sunt încălzite de iubirea Domnului Isus, care ne‑a adunat și ne‑a unit aici ca o familie mare. Nu doar că vorbim aici despre părtășia frățească, ci și simțim acest lucru.
Domnul Isus a plătit un preț foarte mare pentru ca noi să putem fi împreună. Ne‑am adunat astăzi ca să ne aducem aminte de chinurile și de moartea Lui și, privind la aceasta, să primim pâinea cea sfântă, care simbolizează trupul Lui, și rodul viței, care pentru noi înseamnă sângele Lui vărsat pentru păcatele noastre la Golgota. Isus a plătit datoria noastră în locul nostru, iar această jertfă a fost adusă pentru ca noi să fim uniți și să alcătuim un singur trup: trupul credincioșilor.”
În camera mică, liniștea a fost întreruptă deodată de un plâns încet, deoarece oamenii ascultau cu mirare și cu întristare sfântă vorbele pastorului.
Cuprins
Notă editorială 7
Partea I – Când focul ardea în Smirna 9
- Când focul încă ardea 11
- Când Dumnezeu tace 17
- Așteptând îngerii 24
- Invitația din Germania 34
- Viața unui păstor bătrân 37
- O lume diferită 39
Partea a II-a – Când focul se stingea în Laodiceea 45
- Când focul începe să se stingă 47
- Semnele orbirii 51
- Când banul începe să vorbească… 53
- Când banul și-a ales un comitet 56
- Umbra întunecată a bunăstării 59
- Semnalul de alarmă 64
- Biserica pe pantă 67
- La rădăcina relelor 72
- Sufletul între Dumnezeu și Mamona 76
- Când a mai rămas jar puțin… 83
- Mâna care l-a oprit 86
- Casa se ridica, iar iubirea se stingea 88
- Sărbătoare fără Sărbătorit 92
- Mirajul bunăstării 95
- Vizita unor îngeri săraci 97
- Ar fi jucat apostolii șah? 101
- Biserica în vitrina materialismului 106
- Spre prăpastie 108
- Trâmbița dintre Smirna și Laodiceea 112
- N-au mai avut timp pentru îngeri 122
- Capcanele de pe drumul Laodiceei 126
- Lațul se strânge tot mai mult 135
- Drumul lepădării 141
- Apusul Soarelui 144
- Mai există ceva dincolo? 147
Despre această carte (Dan Bercian) 151
Ecoul acestui mesaj: reacții ale ascultătorilor 153





